Amurg

Dragilor,

Asta e ultima mea amprenta pe care o voi lasa pe mazga acestei lumi fetide, ca om unic si ca principal detinator al unui singur adevar. Astazi hotararea mea de a-mi pune capat zilelor a venit ca un ecou surd al linistii din mine. Nu cer despagubire morala nimanui pentru ce are sa mi se intample, si va rog sa nu speculati motivele sinuciderii mele. E important ca sa luati acest act ca atare, si sa nu-l intinati cu presupuneri pretentioase, astfel stricandu-i sublimul. Pentru ca, e nevoie de sublim ca sa te omori. Celor cateve persoane dragi din viata mea le doresc ca la inmormantarea mea sa-si dea seama de pragmatismul de care am dat dovada, nu numai in timpul vietii, ci si ducand la bun sfarsit acest ritual al sinuciderii. Singurul meu regret e ca nu am nici un regret. Spun asta, si punctez textual, ca numai metoda asta mi-a mai ramas, din nou, ca nu as vrea sa dati conotatii mistice mortii mele. M-am omorat pur si simplu. Ma voi omora pur si simplu. Fara motive, fara intrebari, cu doar un singur regret in suflet. Daca pot numi suflet ceea ce a mai ramas din mine. Daca nu suflet, atunci minte, ca fabrica de emotii si afecte. Dar nu mai conteaza nimic acum, in pragul despartitii de lumea sublunara. Ma incearca o singura emotie: daca voi defeca in timpul spasmelor si ma vor gasi mort in cacat? Mi-am luat masuri de precautie si am cumparat o sfoara groasa, ceva in genul aleia cu care-si ancoreaza pescarii barcile la mal si am facut o clisma inainte, eliminand tot, ca la o operatie de apendicita. E o metoda comuna de sinucidere, cele de trebuinta fiind uzuale si usor de gasit, fata de o arma sau otrava. Am calculat si caderea, ca sa evit decapitarea. Si, normal, ca sa-mi usurez moartea prin frangerea gatului la nivelul vertebrelor cervicale. Vreau sa raman intact dupa moarte, curat, sa nu-mi fie rusine cu lesul meu. Si, mai ales, sa nu le fie rusine celor din familie, care-mi vor gasi corpul inernt, in podul casei. De aceea m-am imbracat in camasa, pulover si pantaloni de stofa. In picioare mi-am pus pantofii pe care i-am purtat la cununia civila a fiicei mele, pe care se pare ca nu mai ajung s-o vad in fata preotului. Oricum partea “teologala” a casatoriei mi se pare perversa si de prost gust, mai ales cand miresei i se sugereaza ca trebuie sa faca copii precum Rachela. Adica, cum? Cred ca as mai fi avut de oferit cate ceva lumii, tinand cont ca eram pe pragul de a descoperi leacul pentru o boala ce a decimat omenirea de-a lungul secolelor. Dar m-am oprit si m-am decis sa ma omor, tocmai fiindca nimicul nu se poate prelungi, nu poate fi cuantificat, iar anii in plus de viata pe care i-as fi salvat probabil ca nu faceau decat sa-mi intareasca convingerea ca nu poti prelungi inevitabilul, si ca nu conteaza cum mori si de ce mori, ci conteaza cum ai trait sau pentru ce ai trait. Sensul vietii mele a fost sa-i dau un sens. Daca am reusit sau nu, prin excludere, am dat un sens.
Gasesc neinteresanta optiunea de a trai in umbra unui pacat cosmic care a dus la aparitia noastra, ca oameni. Astfel ca, la varsta de 45 de ani, gasesc singurul adevar valid si unic: viata e apanajul adulterin al neputintei omului. Imi curm suferinta cu gandul la vartejul unei lumi in destramare, cu candul la fete de oameni obositi, la genunchi insangerati, la razboaie si copii arsi de vii, la tine si la fiica noastra. N-as fi vrut sa te pun in lista asta, dar moartea si iubirea sunt cele mai statornice constante ale vietii. Te iubesc.

Andrei Dumitrascu


PS. Am bagat eu untul in frigider.

Scurgere de lumina

..pnt Visan Cuceritoru, de la Piele zis Sageata.

“Este oprirea rapida a vietii. A functiilor vitale. Ai 3 – 4 minute. Ai trei sau patru minute sa-l intalnesti. Se intampla numai in conditiile astea: trebuie sa fie in moarte clinica. Moarte subita. Oprirea rapida a vietii. Stop.”

Nu-l interesa lumea, si pe cat de mult cei din jur il priveau, unii mirati, altii compatimitori, altii cu batjocura, el reusea sa treaca frivol peste prejudecatile oamenilor. Nu se gandea, nici nu s-a gandit vreodata, ca oamenii ar putea sa-l faca sa renunte la felul lui de a fi. Oricum nu era nimic ciudat in a fotografia un caine lovit de o masina, in lumina blanda a apusului care se cobora aproape parintesc asupra blanii brune-rosiatice a cainelui, care se misca usor, dar nu fara vreo semnificatie, in bataia unei adieri de toamna. Ba chiar unii batrani ce stateau in poarta si discutau despre compensate l-au luat la rost, pe motivul ca “Il bate Dumnezeu!”. Sau alt’data, cand, desi ploua, a iesit din casa sa faca poze unui betiv care cazuse cu capu de asfalt si, lungit cat o pomana, cu sangele siroindu-i din cap, horcaia incercand sa traga cate o gura de aer, ca dupa un efort prelungit. De la geam avea vedere catre strada, si mai ales catre intersectia unde era amplasat strategic un birt, pentru soferii de tir si betivii din comuna, care obisnuiau, si unii si altii, sa viziteze acel lacas si, ocazional, sa se ia la bataie pe motive felurite si foarte exotice. Unii ar spune ca nu e cine-stie-ce, ca asta se intampla frecvent, ba inca si la “case mai mari”, insa pentru un fotograf acea microsocietate era preludiul unui portofoliu al emotiilor umane, si nu numai. Cu toate acestea se simtea ingradit, si se obliga singur sa gaseasca situatii la limita, fie ele scarboase, fie de un frumos dumnezeiesc, care sa taie rasuflarea oricarui om. Probabil din cauza asta atrasese asupra lui o aura funebra, cateotada de-a dreptul infricosatoare, care actiona ca un fel de scut spiritual intre el si lume.

“Tu de unde stii? Tu ai vazut?”
“Da!”

Oprirea brusca a vietii. Soc. Emotie. Moarte subita. Se gandea numai la asta. La ce auzise. Incepuse sa-si inchipuie fel-de-fel de scenarii, mai mult sau mai putin probabile, care implicau un demers fotografic la granita dintre viata si moarte. Ii trebuia doar un om care sa moara. Sa fie dispus sa moara. O serie de evenimente, biologice, metafizice, n-ar fi contat, care sa duca la moartea unui om in prezenta lui. Dar trebuie sa moara subit. De aceea probabilitatea ca sa se intample asta, ca si act medical, era foarte rara, daramite sa se mai intample si in prezenta lui. Citind ca moartea subita poate fi provocata si de o emotie puternica, un soc, incepuse sa pandeasca batranele din sat, pe strada, noaptea. Desi e posibil sa fi functionat, dac-ar fi iesit dupa stalpul din fata portii lu’ Zbanghioaica, si ar fi tipat cu putere la o baba, cu intentia de a o speria de moarte, noaptea i-ar fi imputinat si ingreunat misiunea de a fotografia. A incercat totusi, intr-o seara, sa sperie doua batrane, dar se pare ca aveau inima puternica si, mai mult, au pus si mana pe cate o piatra azvarlind-o dupa el. Plus ca s-a chinuit si si-a rupt pantalonii sarind intr-o gradina, sa scape de batrane, care s-au pornit sa urle prin sat cum ca le-a atacat,cu gandul sa le violeze, un barbat care parea, dupa spusele lor, ca seamana cu baciu din sat. Se stia despre baci ca e capabil, dupa ce a fost prins sodomizand o capra. A doua zi politia era la stana. Altadata, pandind copiii care se duceau sa faca baie la rau, dupa o noapte ploioasa, a sperat sa se inece vreunul, si se gandea cum l-ar fi tras la mal, si ar fi asteptat sa moara. Ba inca se apucase sa citeasca din ghidul de prim ajutor din trusa medicala din Dacia 1300 a lu’ tata-sau, despre metodele de resuscitare si mentinere a functiilor vitale in diverse situatii. Se gandea ca va putea determina cu precizie cand inceteaza viata. Luase in calcul si cele 3 – 4 minute. In ciuda eforturilor facute nu reusea sa gaseasca o solutie. A fost pana si-n spitale, stand pe langa camera de garda unde erau adusi pacientii la urgente, sperand sa moara unul pe targa. Dar multi mureau in camera de garda. Ieseau acoperiti de acolo. Apoi s-a gandit sa ocheasca un cersetor, sa-l urmareasca, sa vada unde-i e barlogu si sa-l omoare. Isi facuse planul destul de minutios, mai ales la partea cu moartea, trebuia sa moara subit. Sa nu mai respire, sa nu ceara indurare, sa nu mai miste. Dar nici dedicatia lui paroxistica fata de aceasta idee n-ar fi putut sa-l determine sa faca o crima. Astfel ca, intr-o zi, si-a montat aparatul pe trepied, langa treptele din fata casei, l-a setat pentru declansare temporizata, la 10 minute: in doua minute ar fi fost sus pe casa, in 3 minute s-ar fi pregatit (se gandise la marja asta de eroare dat fiind ca alegerea constienta a mortii nu era tocmai un lucru usor), iar in alte 5 minute, calculand dupa cazatura in cap pe care vroia s-o ia, ar fi fost in agonie pana in momentul mortii, cand aparatul s-ar fi declansat. Desi in mintea lui toate erau clare, inca mai ezita gandindu-se la durerea ce o va lasa parintilor, dar se consola cu ideea ca, daca va functiona, parintii vor vedea poza si se vor linisti. “Totul o sa fie bine!”

Crapatura din craniu lasa sangele sa se prelinga pe ciment in rotocoale. Parintii lui, cu fetele zbarcite de emotie, se pusera in jurul sau, ca la un priveghi autentic, gesticuland dupa ajutor, tipand si exprimandu-se cum puteau mai bine in contextul situatiei. Totul parea ca se desfasoara in reluare pnt el, care privea de jos aparatul, zambind si incercand parca, in toata agonia mortii, sa-si linisteasca parintii cu candoarea fetei lui schimonosite de cazatura. Cerul era pe sfarsite. A ridicat sfarsit mana, intr-un ultim spasm al impulsurilor electrice specifice vietii, aratand spre aparat.

Poza, inramata, prezenta un baiat, de vreo 17-18 ani, intr-o balta de sange, un barbat si o femeie care se uitau fix in lentila aparatului, si o pata alba, undeva sus, iesind parca din cadru. Cei de la laborator au zis ca e o eroare de aparat: scurgere de lumina.

Cornel si dragostea

Mi-a scris cu ultimele puteri, aducandu-mi aminte de perioada copilariei si a nesfarsitului lan de grau prin care ne alergam. Imi scria si plangea, lacrimile ei spargandu-se in sunete de pian peste coala de hartie, nescrisa, alba, rece, infinita. S-a pozat si a pus poza in plic: era vesela, cu parul alunecand pe umerii goi. Isi rodea unghiile in timp ce se gandea ce sa-mi mai scrie, isi trecea mana prin par si ofta, scotea limba si desena pe marginea hartiei linii frante, litere ingrosate, se freca la ochi si radea. Scria curprinsa parca de-un demon hipergrafic, taia fraza in detalii mici, povestind cum s-a lovit la mana si a durut-o, a plans si a adormit, ca mai apoi sa viseze cum din mana ei ieseau fluturi. Si tot asa. N-am inteles mare parte a scrisorii ei, dar eram fericit ca am inteles esentialul, ca inca ma iubea si ca ar fi vrut sa se intoarca in camera noastra de tortura, sa ne uitam la cat de pestriti sunt oamenii si sa radem in intampinarea lucrurilor rele, a tristetilor, a regretelor. Citeam si parca auzeam o vioara, cateodata un pian, o orchestra intreaga in spatele unor cuvinte scrise cu atata si atata dedicatie. Citeam si-i simteam buzele, ma saruta. M-am oprit la un moment dat ca faceam pe mine, am luat scrisoarea cu mine. Ma intreba daca imi mai aduc aminte de seara cand ne-am cunoscut. I-am raspuns ca da, da!, cu tot cu peripetiile ei. Imi spune ca la ea e noapte, si ca noaptea acolo e precum adancimile unui ocean. Se vad doar oameni cu branhii gravitand in jurul ferestrelor intr-o tacere de sepulcru. Imi spunea asta. N-am inteles la ce se refera, oare era o metafora? Niciodata nu m-am priceput sa analizez cuvintele ei. Nici nu inteleg de ce ma iubea, poate tocmai de asta. Cu toate astea, eu nu-mi puteam scoate din cap corpul ei. Nu puteam intelege cum poate sa moara o fata cu un fund atat de fain. Cum, o sa moara cu fund cu tot?

As fi vrut sa-i pastrez macar fundul, bombat si fertil precum dealurile copilariei noastre.