Cornel si dragostea

Mi-a scris cu ultimele puteri, aducandu-mi aminte de perioada copilariei si a nesfarsitului lan de grau prin care ne alergam. Imi scria si plangea, lacrimile ei spargandu-se in sunete de pian peste coala de hartie, nescrisa, alba, rece, infinita. S-a pozat si a pus poza in plic: era vesela, cu parul alunecand pe umerii goi. Isi rodea unghiile in timp ce se gandea ce sa-mi mai scrie, isi trecea mana prin par si ofta, scotea limba si desena pe marginea hartiei linii frante, litere ingrosate, se freca la ochi si radea. Scria curprinsa parca de-un demon hipergrafic, taia fraza in detalii mici, povestind cum s-a lovit la mana si a durut-o, a plans si a adormit, ca mai apoi sa viseze cum din mana ei ieseau fluturi. Si tot asa. N-am inteles mare parte a scrisorii ei, dar eram fericit ca am inteles esentialul, ca inca ma iubea si ca ar fi vrut sa se intoarca in camera noastra de tortura, sa ne uitam la cat de pestriti sunt oamenii si sa radem in intampinarea lucrurilor rele, a tristetilor, a regretelor. Citeam si parca auzeam o vioara, cateodata un pian, o orchestra intreaga in spatele unor cuvinte scrise cu atata si atata dedicatie. Citeam si-i simteam buzele, ma saruta. M-am oprit la un moment dat ca faceam pe mine, am luat scrisoarea cu mine. Ma intreba daca imi mai aduc aminte de seara cand ne-am cunoscut. I-am raspuns ca da, da!, cu tot cu peripetiile ei. Imi spune ca la ea e noapte, si ca noaptea acolo e precum adancimile unui ocean. Se vad doar oameni cu branhii gravitand in jurul ferestrelor intr-o tacere de sepulcru. Imi spunea asta. N-am inteles la ce se refera, oare era o metafora? Niciodata nu m-am priceput sa analizez cuvintele ei. Nici nu inteleg de ce ma iubea, poate tocmai de asta. Cu toate astea, eu nu-mi puteam scoate din cap corpul ei. Nu puteam intelege cum poate sa moara o fata cu un fund atat de fain. Cum, o sa moara cu fund cu tot?

As fi vrut sa-i pastrez macar fundul, bombat si fertil precum dealurile copilariei noastre.