Amurg

Dragilor,

Asta e ultima mea amprenta pe care o voi lasa pe mazga acestei lumi fetide, ca om unic si ca principal detinator al unui singur adevar. Astazi hotararea mea de a-mi pune capat zilelor a venit ca un ecou surd al linistii din mine. Nu cer despagubire morala nimanui pentru ce are sa mi se intample, si va rog sa nu speculati motivele sinuciderii mele. E important ca sa luati acest act ca atare, si sa nu-l intinati cu presupuneri pretentioase, astfel stricandu-i sublimul. Pentru ca, e nevoie de sublim ca sa te omori. Celor cateve persoane dragi din viata mea le doresc ca la inmormantarea mea sa-si dea seama de pragmatismul de care am dat dovada, nu numai in timpul vietii, ci si ducand la bun sfarsit acest ritual al sinuciderii. Singurul meu regret e ca nu am nici un regret. Spun asta, si punctez textual, ca numai metoda asta mi-a mai ramas, din nou, ca nu as vrea sa dati conotatii mistice mortii mele. M-am omorat pur si simplu. Ma voi omora pur si simplu. Fara motive, fara intrebari, cu doar un singur regret in suflet. Daca pot numi suflet ceea ce a mai ramas din mine. Daca nu suflet, atunci minte, ca fabrica de emotii si afecte. Dar nu mai conteaza nimic acum, in pragul despartitii de lumea sublunara. Ma incearca o singura emotie: daca voi defeca in timpul spasmelor si ma vor gasi mort in cacat? Mi-am luat masuri de precautie si am cumparat o sfoara groasa, ceva in genul aleia cu care-si ancoreaza pescarii barcile la mal si am facut o clisma inainte, eliminand tot, ca la o operatie de apendicita. E o metoda comuna de sinucidere, cele de trebuinta fiind uzuale si usor de gasit, fata de o arma sau otrava. Am calculat si caderea, ca sa evit decapitarea. Si, normal, ca sa-mi usurez moartea prin frangerea gatului la nivelul vertebrelor cervicale. Vreau sa raman intact dupa moarte, curat, sa nu-mi fie rusine cu lesul meu. Si, mai ales, sa nu le fie rusine celor din familie, care-mi vor gasi corpul inernt, in podul casei. De aceea m-am imbracat in camasa, pulover si pantaloni de stofa. In picioare mi-am pus pantofii pe care i-am purtat la cununia civila a fiicei mele, pe care se pare ca nu mai ajung s-o vad in fata preotului. Oricum partea “teologala” a casatoriei mi se pare perversa si de prost gust, mai ales cand miresei i se sugereaza ca trebuie sa faca copii precum Rachela. Adica, cum? Cred ca as mai fi avut de oferit cate ceva lumii, tinand cont ca eram pe pragul de a descoperi leacul pentru o boala ce a decimat omenirea de-a lungul secolelor. Dar m-am oprit si m-am decis sa ma omor, tocmai fiindca nimicul nu se poate prelungi, nu poate fi cuantificat, iar anii in plus de viata pe care i-as fi salvat probabil ca nu faceau decat sa-mi intareasca convingerea ca nu poti prelungi inevitabilul, si ca nu conteaza cum mori si de ce mori, ci conteaza cum ai trait sau pentru ce ai trait. Sensul vietii mele a fost sa-i dau un sens. Daca am reusit sau nu, prin excludere, am dat un sens.
Gasesc neinteresanta optiunea de a trai in umbra unui pacat cosmic care a dus la aparitia noastra, ca oameni. Astfel ca, la varsta de 45 de ani, gasesc singurul adevar valid si unic: viata e apanajul adulterin al neputintei omului. Imi curm suferinta cu gandul la vartejul unei lumi in destramare, cu candul la fete de oameni obositi, la genunchi insangerati, la razboaie si copii arsi de vii, la tine si la fiica noastra. N-as fi vrut sa te pun in lista asta, dar moartea si iubirea sunt cele mai statornice constante ale vietii. Te iubesc.

Andrei Dumitrascu


PS. Am bagat eu untul in frigider.